Domnul Victor Ponta-pentru unguri mumă, pentru români, ciumă!

      V-aţi băssit şi v-aţi îmbolnăvit de „Secuită”, domnule prim ministru,ori numai vi s-a urcat la cap putera, pe care deja o folosiţi discreţionar!? Cum adică sugeraţi să fie pedepsit cu închisoarea un românaş, fan al echipei de fotbal Rapid Bucureşti, în vreme ce treceţi cu vederea fapta secuiului Cisbi Barna din Tg. Secuiesc, care mai an spânzura în piaţa publică ,simbolul eroului naţional, Avram Iancu.Ce căuta, rogu-vă, drapelul Ungariei la un meci de fotbal dintre două echipe româneşti?! Ce caută steagurile maghiarimii şi secuimii revanşarde pe frontispiciile instituţiilor publice din Transilvania, mai ales în zilele când ultranaţionaliştii tării vecine, se plimbă prin Ardeal, ca într-un sat fără câini. Gorjan fiind primul ministru, adică fiul unui ţinut care a dat României cei mai mulţi generali în cele două războaie, m-am bucurat, ca apoi atât de repede,vai, să constat la capitolul iubire de ţară şi neam, nu este mai breaz decât Băsescu şi Boc.Poate pri venele domniei sale ,curge niscai sânge din soiul „casei regale de la Sibiu”, altfel nu-mi pot explica intervenţia Tokistă a gorjenimii voastre, într-o problemă ca acesta. Acum ne explicăm şi incredibila toleranţă,inclusiv a partidului pe care îl conduceţi, faţă de excesele hunor-tokiste,de slugarnica toleranţă vis-a-vis de revizioniştii hortyşti, de faptul că aceia care i-au molipsit pe udemerişti cu guvernarea, sunt cei faţă de care sunteţi datori, uitând că nu mai avem nimic, nici măcar sentimentul mândriei naţionale.

Ca scriitor român cu o operă definită prin dimensiunea istorică naţională, mărturisesc că m-aţi dezamăgit şi aţi deschis vad unor pâraie şi şuvoaie, de mândrie naţională lezată şi de străvechi amar. La viitoarele alegeri va să plătiţi o insignifiantă întâmplare cu steaguri, fiindcă dacă ungurul nu uită, biet  românaşul, nu iartă. Stim că sunteţi înconjurat de alogeni care au distrus ţara, de cozile de topor care au trimis trădători precum Laslo şi Monca în Parlamentul European, dar nu ştiu cum veţi putea gestiona un nou conflict gen Tg. Mureş 1990. Nu puneţi ceardaşul înaintea brâului oltenesc! Reveniţi-vă ! Domnule Victor Ponta, luaţi exemplu bravului arnăut Crin Antonescu!

                                                                               Gligor Haşa-vicepreşedinte al Uniunii

                                                                                             Vatra Românească

Idilă la Cotroceni (după Dasarata de G.Coşbuc)

            Ştiam că eşti măritată, iar eu preşedinte – atunci,

            Era toamnă, era vară?, soarele aprins pe lunci,

            Şi pe dealuri tot mai grabnic cobora molcom pe ţara

            Celor proşti ce conduc ţara, încât nu mai vine vara.

Cu Elena şi-Adriana, cu muieri s-o tot faci lată,

Înspre seară se-ntâmplă, din palat ieşind odată

Să se plimbe fără ţintă, rătăcind în calm îmblat,

Ca izvorul în deşerturi pentru omul însetat.

El, e taurul sălbatic care vine să s-adape,

Iar ea este o oază în deşertul fără ape.

În tufiş ea se ascunde, parcă aştepta ceva

- Nu puteai să ştii pe-aproape ce fel de-animal era-

Ei îi răsuna glăsciorul ca ulciorul când se împle,

Iar el savura idila ce avea să se întâmple.

Trase Cupidon săgeata. N-avea teamă că greşeşte.

Ah, şi n-a greşit. Şi-acum sângele îi clocoteşte.

I-a căzut la piept Ileana şi-a rămas încremenit

Căci îmbrăţişa o zână pe un biet nenorocit.

De-atunci dragostea îl arde, de iubire e flămând,

Ars şi slab de suferinţă calea udrelor urmând;

El e cel care iubeşte fără teamă de păcat

Îndelungă tânguire, căci e „preşul” săgetat.

Sfidător de gura lumii, care-i hâdă şi bătrână,

Nu regretă că atunci n-a căzut arcul din mână.

Picură sub pleoape lacrimi, de oftat Palatu-i plin,

Şi imploră: Ah, Lenuţo, eu la tine mă închin.

Când te-am cunoscut, cu ochii căpriori tu m-ai privit

Şi în moale de chelie drept cu maiul m-ai lovit.

Geaba tot întrebi şăgalnic: Ce rău ţi-am făcut eu, oare?

Şalele mă dor de-atunci şi inima rău mă doare.

Noi doi nu ne vom desparte niciodată, niciodată,

Geaba mă întreabă fiica: ce ai, tată, ce ai, tată?!

Gligor Haşa

Băsescu la Canossa

            Zicerea aceasta a devenit celebră şi, azi, mai actuală ca oricând pentru noi, românii, deşi ea se născuse în spaţiul germano-italic. Este folosită atunci când cineva trebuie să se umilească în faţa adversarului ca să-i obţină iertarea.

            În anul 1073, când la Roma domnea un papă pios şi vajnic luptător în apărarea bisericii, în Germania domnea regele franc Henric al IV-lea. Henric, ca succesor al vechilor împăraţi şi al lui Carol cel Mare, se credea îndrumătorul suprem al lumii creştine şi, prin urmare, i se cuvenea coroana de împărat, pe când Papa se ştia investit de însuşi Dumnezeu, stăpânul tuturor creştinilor de pe pământ. Când izbucnise cearta – precum aceea dintre Băsescu şi Ponta în legătură cu mersul la Strasburg – efervescenţa politică îi aşezase pe români în două tabere – de o parte în apărătorii lui Băsescu, de cealaltă, Ponta – şi fiecare îşi susţinea cauza ce vehemenţă îndrăcită. Scrierile polemice (mass-medie) şi televiziunile, care, vai, pe atunci nu existau, se împărţiseră în simpatizanţi şi adversari, spre delectarea românilor, care de săraci ce erau nu aveau după ce bea apă. Henric al IV-lea era descris ca un om rău şi coleric, iar Papa ca un îndărătnic orgolios. Scrierile vremii erau calomnioase pentru amândoi, ştiut fiind faptul că atunci oamenii (mai ales romanii) când trec de partea cuiva, întotdeauna sunt nedreptăţiţi. Situaţia lui Henric-Băssu nu era uşoară, iar popularitatea de care se bucurase printre supuşi era în cădere liberă. Papa profită, şi, una-două, el excomunică, interzicând tuturor bisericilor să-i dea împărtăşania. (Drept e că nici până atunci fostul matroz nu prea fusese dus pe la biserică, încălcând mai ales porunca aceea cu „preaudritul”. Din ce fusese de la născare tălâmb, regele Băssu se scheletise şi jigodise, după referendum; banda lui de lotri şi „hoţi în lege” se împrăştiase, chiar foşti ortaci de fărădelegi cerându-i abdicarea. Rămas singurel, ca Ioan Fără de Ţară, singur şi fără armată, luă drumul spre Italia prin trecătoarea lui Hanibal. Nuş’cum se făcea că în acelaşi timp papa, vrând să negocieze, luase drumul spre Germania. De teamă că Băssu e însoţit de mica armată pedelistă, se adăposti la Canossa, într-un castel din Alpi. Regele, în straie de penitent fu ţinut trei zile la poartă de către papă, rebegit nu numai din născare, ci şi de frig, îmbrăcat sumar într-o sutană şi cu picioarele goale. Iar nouă ne veni în minte proverbiala pagină de istorie văzându-l de curând pe Băssu şi şturlubatica Maria la Papalitate. În mintea marinelului, mersul la Canossa era o victorie, dar şi o sfidare a celora care îi ceruseră antărţ nu doar excomunicare, ci chiar capul. Aşa, Ponta, regele creştinătăţii ce se înghesuie la praznice cu fasole şi sarmale, făcu pactul cui diavolul, urmând confruntarea. Băssu păţi ruşinea, sentiment pe care genetic seminţia sa cumano-tătară nici nu îl avusese. Nu se ştia dacă papa a aruncat anatema asupra crinului, simbolul purităţii. Istoria ne spune că nici mersul la Canossa, nici chiar moartea lui Henric, devenit între timp împărat, şi cea a papei Grigore al VII-lea, nu au pus capăt conflictului.

            Nu vi se pare că pilda aceasta are iz românesc?!

            Deva, 19 februarie 2013-02-21

Gligor Haşa