Idilă la Cotroceni (după Dasarata de G.Coşbuc)

            Ştiam că eşti măritată, iar eu preşedinte – atunci,

            Era toamnă, era vară?, soarele aprins pe lunci,

            Şi pe dealuri tot mai grabnic cobora molcom pe ţara

            Celor proşti ce conduc ţara, încât nu mai vine vara.

Cu Elena şi-Adriana, cu muieri s-o tot faci lată,

Înspre seară se-ntâmplă, din palat ieşind odată

Să se plimbe fără ţintă, rătăcind în calm îmblat,

Ca izvorul în deşerturi pentru omul însetat.

El, e taurul sălbatic care vine să s-adape,

Iar ea este o oază în deşertul fără ape.

În tufiş ea se ascunde, parcă aştepta ceva

- Nu puteai să ştii pe-aproape ce fel de-animal era-

Ei îi răsuna glăsciorul ca ulciorul când se împle,

Iar el savura idila ce avea să se întâmple.

Trase Cupidon săgeata. N-avea teamă că greşeşte.

Ah, şi n-a greşit. Şi-acum sângele îi clocoteşte.

I-a căzut la piept Ileana şi-a rămas încremenit

Căci îmbrăţişa o zână pe un biet nenorocit.

De-atunci dragostea îl arde, de iubire e flămând,

Ars şi slab de suferinţă calea udrelor urmând;

El e cel care iubeşte fără teamă de păcat

Îndelungă tânguire, căci e „preşul” săgetat.

Sfidător de gura lumii, care-i hâdă şi bătrână,

Nu regretă că atunci n-a căzut arcul din mână.

Picură sub pleoape lacrimi, de oftat Palatu-i plin,

Şi imploră: Ah, Lenuţo, eu la tine mă închin.

Când te-am cunoscut, cu ochii căpriori tu m-ai privit

Şi în moale de chelie drept cu maiul m-ai lovit.

Geaba tot întrebi şăgalnic: Ce rău ţi-am făcut eu, oare?

Şalele mă dor de-atunci şi inima rău mă doare.

Noi doi nu ne vom desparte niciodată, niciodată,

Geaba mă întreabă fiica: ce ai, tată, ce ai, tată?!

Gligor Haşa