Băsescu la Canossa

            Zicerea aceasta a devenit celebră şi, azi, mai actuală ca oricând pentru noi, românii, deşi ea se născuse în spaţiul germano-italic. Este folosită atunci când cineva trebuie să se umilească în faţa adversarului ca să-i obţină iertarea.

            În anul 1073, când la Roma domnea un papă pios şi vajnic luptător în apărarea bisericii, în Germania domnea regele franc Henric al IV-lea. Henric, ca succesor al vechilor împăraţi şi al lui Carol cel Mare, se credea îndrumătorul suprem al lumii creştine şi, prin urmare, i se cuvenea coroana de împărat, pe când Papa se ştia investit de însuşi Dumnezeu, stăpânul tuturor creştinilor de pe pământ. Când izbucnise cearta – precum aceea dintre Băsescu şi Ponta în legătură cu mersul la Strasburg – efervescenţa politică îi aşezase pe români în două tabere – de o parte în apărătorii lui Băsescu, de cealaltă, Ponta – şi fiecare îşi susţinea cauza ce vehemenţă îndrăcită. Scrierile polemice (mass-medie) şi televiziunile, care, vai, pe atunci nu existau, se împărţiseră în simpatizanţi şi adversari, spre delectarea românilor, care de săraci ce erau nu aveau după ce bea apă. Henric al IV-lea era descris ca un om rău şi coleric, iar Papa ca un îndărătnic orgolios. Scrierile vremii erau calomnioase pentru amândoi, ştiut fiind faptul că atunci oamenii (mai ales romanii) când trec de partea cuiva, întotdeauna sunt nedreptăţiţi. Situaţia lui Henric-Băssu nu era uşoară, iar popularitatea de care se bucurase printre supuşi era în cădere liberă. Papa profită, şi, una-două, el excomunică, interzicând tuturor bisericilor să-i dea împărtăşania. (Drept e că nici până atunci fostul matroz nu prea fusese dus pe la biserică, încălcând mai ales porunca aceea cu „preaudritul”. Din ce fusese de la născare tălâmb, regele Băssu se scheletise şi jigodise, după referendum; banda lui de lotri şi „hoţi în lege” se împrăştiase, chiar foşti ortaci de fărădelegi cerându-i abdicarea. Rămas singurel, ca Ioan Fără de Ţară, singur şi fără armată, luă drumul spre Italia prin trecătoarea lui Hanibal. Nuş’cum se făcea că în acelaşi timp papa, vrând să negocieze, luase drumul spre Germania. De teamă că Băssu e însoţit de mica armată pedelistă, se adăposti la Canossa, într-un castel din Alpi. Regele, în straie de penitent fu ţinut trei zile la poartă de către papă, rebegit nu numai din născare, ci şi de frig, îmbrăcat sumar într-o sutană şi cu picioarele goale. Iar nouă ne veni în minte proverbiala pagină de istorie văzându-l de curând pe Băssu şi şturlubatica Maria la Papalitate. În mintea marinelului, mersul la Canossa era o victorie, dar şi o sfidare a celora care îi ceruseră antărţ nu doar excomunicare, ci chiar capul. Aşa, Ponta, regele creştinătăţii ce se înghesuie la praznice cu fasole şi sarmale, făcu pactul cui diavolul, urmând confruntarea. Băssu păţi ruşinea, sentiment pe care genetic seminţia sa cumano-tătară nici nu îl avusese. Nu se ştia dacă papa a aruncat anatema asupra crinului, simbolul purităţii. Istoria ne spune că nici mersul la Canossa, nici chiar moartea lui Henric, devenit între timp împărat, şi cea a papei Grigore al VII-lea, nu au pus capăt conflictului.

            Nu vi se pare că pilda aceasta are iz românesc?!

            Deva, 19 februarie 2013-02-21

Gligor Haşa